Am citit si mi-a placut

http://www.bookblog.ro/concursuri/concurs-cu-istorii/

Inspirat sau nu dupa concursul Nemira, profit de ocazie sa-mi astern pe hartie impresiile lasate de-a lungul timpului de cele mai frumoase carti pe care le-am citit eu. Nu de alta, dar la Nemira n-am putut sa particip la concurs, caci nu citisem nimic din ce au editat ei.

Pana de curand am avut pe-o margine a blogului meu, o lista cu ultimele carti citite. Dar cum am considerat ca asta m-a daramat (si nu faptul ca povestirea lua de departe premiu pentru superficialitate) la anteriorul concurs Nemira, cel cu personaje necurate, am sters-o. Convingerea mea a fost ca nu eram in targetul editurii, adica in lista mea nu se regasea nici o carte de fictiune, ci mai toate erau carti de liru-liru dinaintea erei noastre.

De cele mai multe ori mi se intampla ca dupa ce am citit cartea, sa-mi ramana in minte o singura scena. Si dupa un film. De exemplu, cand aud Basic Instinct, asta ma duce cu gandul la scena in care ea isi incruciseaza, sau desface, picioarele in fata lui. Pentru reconstituirea intregii povesti, trebuie sa rascolesc mai adanc in strafundurile mintii mele.

O sa enumar aici cateva din cartile care mi-au placut, in ordine cronologica, scena care mi-a ramas in minte si o amintire legata de carte.

Prichindel - Jules Verne - a constituit pentru mine un model de harnicie si disciplina, sloganul perfect pentru “cine-i harnic si munceste are tot ce vrea”. In mintea mea si eu puteam fi o fetita harnicuta care sa contabilizeze ouale, gainile si celelalte oratanii din ograda, cu toate ca la vremea aia ma trezeam la 12 si in baza mea ramaneau vitele neadapate. Modele de harnicie au mai fost ulterior si Thomas Edison si Marie Curie, dar planul meu de a le urma exemplul se desfasura mereu “incepand de maine”.

Colt alb – a fost prima carte la care am plans. Am batut din picioare, de nervi. Cum pot oamenii mari sa fie atat de sadici?! Nenea ala, Jack London, cum a putut sa omoare cainele?! Toate cartile de copii trebuie sa se termine frumos. Cum a putut profa de romana sa ne-o recomande si bibliotecara, in care aveam atata incredere ca-mi da numai carti frumoase, sa-mi dea pe mana cartea aia?!
Primul “da, mi-a placut cartea” cu gatul sugrumat de emotie. Trist.

Aventurile lui Tom Sawyer si ale lui Huckleberry Finn – o carte pe care am citit-o pe burta de ras la gura sobei, in ocarelile mamei care ma tot ruga sa mai bag si eu niste lemne in foc, iar eu nu ma puteam opri din ras ca sa citesc mai departe. O carte ce nu trebuie lasata necitita.

Romanul lui Eminescu - Cezar Petrescu – cuprinde 3 volume: Luceafarul, Nirvana, Carmen Saeculare. O ditamai caramida. Si acum imi amintesc coperta: bleo. Atat. Fara poze. Intotdeauna mi-a fost frica de cartile groase. Asta mai era si foarte grea. Mi-am facut totusi curaj s-o citesc pentru ca mai citisem si alte carti despre viata lui Eminescu, deci am hotarat ca-mi e accesibila. Era si prieten cu Creanga, trebuia sa se lase cu vreo poanta. Mi-a placut intr-atat cartea aia, incat ori de cate ori imi amintesc de ea, ma intreb cum de n-am mai auzit de ea, si n-am vazut-o pe nici o taraba, noua sau veche.

Notre Dame de Paris – Victor Hugo – imi amintesc tiganca, Esmeralda, caprita care alegea cu copituta litere si Cocosatul – Quasimodo. De atunci Notre Dame de Paris e primul reper pe lista cu ce as vrea sa vizitez cand ajung in Paris.

Love story – Eric Segal – o carte despre care am auzit prima oara intr-a opta, la meditatii la romana, o carte pe care ne-a recomandat-o profa ca lectura obligatorie ;) in liceu. S-a intamplat sa dau de ea in facultate. Mi-au placut deopotriva atat cartea cat si filmul. Imi aminteste de fluturasii tineretii. Ulterior am citit si Promotia si Doctorii, carti care au picat la locul potrivit, la momentul potrivit.

Un veac de singuratate – G.G. Marquez – m-a infiorat codita de purcel cu care incepe si se termina romanul, consecinta a unei relatii incestuoase. Acest “amanunt” m-a dus pe tot parcursul lecturii cu gandul la o relatare a unui verisor de-al meu, care fiind in vizita intr-un sat din Vrancea, intalnise un om fara maini si fara picioare, ai carui parinti erau frati.

Romanul este istoria familiei Burgundia ce traieste vreme de un secol intr-un orasel izolat. Sunt descrise toate generatiile de urmasi, pe la a treia le-am cam pierdut sirul si a trebuit sa apelez la memoria scrisa, sa reiau de la inceputul cartii personajele, sa scriu pe hartie cine cu cine s-a combinat si cine a rezultat.

Fructele maniei – Steinbeck – si uite ca apuc si eu sa traiesc marea criza economica, caci eram invidioasa pe personaje ca traiesc vremuri cu palpitatii. Familia Joad isi paraseste locurile natale in cautarea unei vieti mai bune. Pe drum, pe Route 66, se intalnesc cu alti oameni porniti si ei spre pomul laudat.

Toata perindarea asta m-a dus cu gandul in copilaria mea, cand pe strada mea, in fiecare vara, venea o familie de tigani in caruta lor cu coviltir. In caruta lor se derula toata viata lor. Acolo membrii familiei se nasteau sau mureau, acolo mancau sau dormeau. Cand auzeam cantatul tanguit al femeii, imi venea sa ma ascund, asta probabil ca urmare a amenintarilor ca daca nu esti cuminte, te iau tiganii; dar cum toata suflarea satului iesea pe strada sa le dea de pomana, ma protapeam si eu.

Candid – Voltaire.
Reclama – sufletul comertului. De ce am citit aceasta carte? M-a facut curioasa nenea Cornel Dinu la o emisiune sportiva, unde era invitat sa comenteze strategia si tactica jocului. "Procurorul", adesea persiflat de Mondenii pentru discursurile nu tocmai pe intelesul microbistilor din bodega, spune “dupa cum bine zice Voltaire in Candid…” Ce zice, ma, Voltaire? Pun eu mana pe carte si citesc, si citesc…si-mi place :D

Si daca am vazut eu ca asa sta treaba, am citit si cartea care era lipita de asta, Povestirile din Canterbury - Chaucer Geoffrey, o carte pe care profa de romana din liceu o lauda de cat mai multe ori cu putinta. Dar ma inspaimanta titlul, cred, sau numele autorului. Nici nu pot sa pronunt fara sa-mi fie frica ca pocesc vreo silaba.

Anna Karenina isi pastreaza deocamdata locul intai in topul preferatelor mele,

Si ultima carte de care vreau sa mai zic aici este Conjuratia imbecililor – J. Toole. Furam minute cu-mprumut, vorba cantecului, sa mai citesc ce-a facut Ignatius. Cartea asta teribila e de-a rasu-plansu. E oglinda generatiei in care ma regasesc, o generatie de genii neintelese, de eminente care vor sa se faca auzite (prin bloguri J), vor sa-si spuna punctul de vedere cult, sau cool, sau semidoct, sau oricum ar fi, ideea e ca au un punct de vedere; sau ar vrea sa aibe. Bine ca s-a oficializat generatia emo ca sa se stie ca sunt neintelesi. Baiatu’ asta tampit m-a facut sa rad cu lacrimi, sa ma revolt impotriva lui, sa zic: E nebun, de ce face asa? Si apoi sa ma linistesc usor, si sa-mi zic in soapta: Hm, si eu tot asa fac!